”Era foarte priceput în ale războiului”

Despre Decebal aflăm de la Dio Cassius, în Istoria Romană, că „Era foarte priceput în ale
războiului şi iscusit la faptă. Ştia să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la
timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a
scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al
romanilor”, arată Dio Cassius în ”Istoria Romană“. Cu alte cuvinte era vorba de un rege barbar,
abil tactician, războinic viteaz, probabil cu o mare experienţă pe câmpul de luptă şi un
adversar redutabil al Romei. Este una dintre puţinele referiri directe la personalitatea lui
Decebal. Că a fost un războinic viteaz şi un duşman de temut îl arată atât războiul cu Domitian,
unde iese victorios, dar şi cele două războaie grele pe care romanii le-au dus cu Decebal în
101-102, 105-106. Tot de la Dio Cassius, indirect, aflăm că Decebal era un conducător şiret şi
priceput. Chiar dacă a fost învins pe câmpul de luptă, Decebal apelează la „fineţuri“ strategice,
specifice mai mult romanilor sau grecilor. Trimite dezertori să-l asasineze pe Traian în
Moesia. „Deşi Decebal nu reuşise să-l învingă pe câmpul de luptă, fără îndoială prin meşteşug
şi înşelăciune, aproape a obţinut moartea lui Traian. A trimis în Moesia câţiva dezertori să
vadă dacă pot să-l ucidă”, precizează acelaşi Dio Cassius. Mai mult decât atât, capturează un
comandat roman pe nume Longinus, păcălindu-l cu o întâlnire oficială, după cum arată
istoricul latin, autorul ”Istoriei Romane”.

Decebal îl foloseşte pe Longinus drept ostatic şi monedă de schimb în tratativele cu Traian şi
încearcă să afle de la acesta planurile lui Traian. Longinus profită de un moment de neatenţie
şi se sinucide. De altfel, Dio Cassius, precizând că Decebal a purtat o discuţie directă cu
Longinus, poate duce cu gândul că regele dac cunoştea bine limba latină, fiind o căpetenie
erudită, care înţelegea rosturile diplomaţiei. Că era războinic şi că avea o mare experienţă pe
câmpul de luptă o demonstrează ofensiva condusă de rege în 85 d HR contra lui Domiţian cu
zece ani înainte ca Traian să devină împărat. Este de fapt momentul în care romanii înţeleg că
dacii sunt un real pericol. „Armata guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, e sfărâmată, el
însuşi ucis, iar capul lui, tăiat, este luat ca trofeu de către daci”, scria Constantin C. Giurescu în
„Istoria românilor”. Mai mult decât atât, talentul său de războinic şi de tactician este dovedit în
87 d HR, când învinge armata romană trimisă de Domiţian şi condusă de marele general
Cornelius Fuscus. A fost cea mai mare înfrângere pe care au suferit-o romanii, spune
Constantin C. Giurescu, trupele fiind măcelărite, maşinile de război capturate, generalul
Fuscus ucis. Mai mult decât atât, steagul de luptă roman a fost capturat de războinicii daci.
Această catastrofă l-a făcut pe istoricul Tacitus să afirme în ”Istorii” că războiul contra dacilor
este „lupta pentru apărarea graniţelor şi a existenţei noastre”.